SCURTA POVESTE A UNEI MARI IUBIRI
NOTĂ BIOGRAFICĂ - HARITON BORODAI
(11.10. 1913 - 09.04.1944)
„Primeşte-n dar acest buchet de flori
Sunt din Dekanka mea cea dragă.
Nu pentru mine ele dau fiori
A ta e frumuseţea lor întreagă.
Primeşte-le. Sunt flori galbene şi albastre,
Culese fir cu fir, în parte.
Şi soarele ţi-aş fi adus din astre,
De s-ar fi putut fura, ca-n basme.“
BUCHET, septembrie 1940 (traducere O.B.Ş.)
Acest buchet de versuri i-a înmânat, la începutul anului şcolar 1940-1941, noul profesor de istorie prezentat la post la Şcoala generală de 7 ani din BERHOMET / SIRET, jud. Cernăuţi, tinerei învăţătoare Miroslava-Olga Copaciuc, de care s-a îndrăgostit, cum se spune, „la prima vedere“.
Numele său era HARITON BORODAI.
Originar din Ucraina, din istorica regiune Poltava, vestitul raion Dekanka, satul BAIRAC, născut la 11 octombrie 1913, într-o numeroasă familie de ţărani liberi (cazaci), numele localităţii natale îi va deveni, mai târziu, pseudonimul literar - IAREMA BAIRAC.
Oare întâmplător buchetul de flori oferit avea culorile steagului naţional ucrainean? Vom vedea.
În Berhometul acelor ani, unul din cele mai mari sate de munte, se desfăşura o intensă activitate culturală, având îndelungate tradiţii. Astfel, încă din 1898 funcţiona biblioteca (Casa de citit) „UKRAINSKA BESIDA“ înfiinţată de un grup de gospodari, iubitori de neam şi carte ucraineană, în jurul căreia se desfăşurau variate activităţi economico-sociale şi culturale.
Un rol deosebit în organizarea şi buna desfăşurare a întregii activităţi cultural-educative l-a avut familia înv. Elena şi Ioan Copaciuc, împreună cu cele două fiice: Miroslava-Olga, învăţătoare, şi Maria (Marusia) - studentă la Conservatorul din Cernăuţi, ambele fiind crescute şi educate în spiritul naţional-patriotic, al dragostei faţă de limba şi cultura ucraineană, cât şi a celorlalte naţionalităţi cu care coabitau.
Redăm un fragment din articolul „CETELNIA UKRAINSKOIY BESIDE V BERHOMETI / S.“ de I. Iu. K. publicat în Calendarul-Almanah SAMOSTIY-NISTIY, Cernăuţi, 1937: „… Oricât de greu i-a fost să apere această moştenire noului responsabil Ilcic (Bujor, n.a.) însă credinţa că vor veni zile mai bune pentru Casa de lectură nu-l părăsea nici o clipă.
Speranţele sale s-au materializat spre sfârşitul anului 1932, când i-au sărit în ajutor Ioan şi Elena Copaciuc. Prin contribuţia lor a fost construită scena, a fost mărită sala de spectacole şi a fost renovat acoperişul. Tot cu ajutorul lor, a fost înfiinţat şi corul şi cercul de amatori (teatru), luând astfel naştere o nouă mişcare de însufleţire ce amintea de vremurile vechi, înainte de război. Concertele, piesele de teatru se succedau în şir, iar din veniturile încasate au fost cumpărate cele necesare pentru scenă şi sală, cât şi garderoba pentru cercul de amatori.“
Peste ani mulţi, în 1982, într-un interviu acordat redactorului acestei cărţi, prietenului meu de studenţie, Mihai Mihailiuc, pe atunci redactor la ziarul NOVEI VIK (VEAC NOU), Miroslava Copaciuc, acum M. Şandru - după numele celui de-al doilea soţ - se destăinuia: „De origine, eu nu sunt huţancă. Când am împlinit patru ani, părinţii mei, care erau învăţători, au fost transferaţi într-un sat de munte, BERHOMET / SIRET. Şi astfel, toată copilăria şi adolescenţa mea s-au desfăşurat printre huţuli, în munţi.Astfel am putut cunoaşte obiceiurile lor, viaţa cotidiană, am reuşit să pătrund în sufletul lor curat. De atunci, le-am purtat o profundă şi sinceră simpatie, am fost cucerită de cultura lor materială şi spirituală.“
Iată care era mediul cultural pe care l-a găsit cazacul din Poltava, dăruit cu un deosebit har poetic, în Bucovina anului 1940.
Dragostea celor doi a înflorit şi, în scurt timp, s-au căsătorit.
În toiul examenelor de sfârşit de an şcolar ce se desfăşurau la şcoală, în 22 iunie 1941, cade ca un trăsnet vestea începerii războiului.
În acelaşi an, pe 11 octombrie, în ziua împlinirii vârstei de 28 de ani de către poet, soţia sa îi dăruieşte un cadou deosebit: doi fii gemeni pe care, inspiraţi din opera lui N. Gogol, i-au botezat Ostap şi Andrei.
Un prim nor negru a întunecat fericirea îndrăgostiţilor. La scurtă vreme după naştere, unul din gemeni - Andrei - s-a stins din viaţă. A fost primul semn nefast al destinului sumbru.
Dar dragostea învinge şi viaţa îşi continuă cursul.
Când, la sfârşitul anului, frontul a ajuns la Nistru, autorităţile vremii au dispus ca toţi cetăţenii proveniţi din zonele estice să părăsească imediat teritorul Bucovinei. Hariton Borodai încearcă să obţină dreptul de a rămâne pe loc, argumentând prin faptul că are o familie recent constituită, iar socrul său, învăţătorul Ioan Copaciuc, fiind sublocotenent în rezervă în armata română, a fost mobilizat în cadrul Pirotehnicii din Bucureşti.
Toate argumentele însă au fost zadarnice, în primăvara anului 1942 este expulzat peste graniţă, stabilindu-se în oraşul KAMIENET PODILSKIY, în regiunea Hmelniţki, ce se afla sub ocupaţie germană, lucrând ca redactor la ziarul PODOLYANEN, având şanse mici de a-şi reuni familia.
Nu împlinise 29 de ani, soţia era cu trei ani mai tânără, iar fiul avea câteva luni.
Începe o lungă perioadă de zbucium, încercări disperate şi speranţe prăbuşite de reîntregire a familiei, de neputinţă în faţa diferitelor piedici ivite.
Este perioada corespondenţei, singura posibilitate de comunicare reciprocă. Deşi parcă toate erau împotriva sa şi zorii zilei revederii nu se zăreau, el îşi sprijină moral tânăra soţie în speranţa făuririi unui viitor comun cât mai curând posibil.
Vor trece doi ani până va reveni în Berhomet. Este perioada poetică fecundă, străbătută de dorul de soţie şi copil. Citeşte cu asiduitate poeţii preferaţi: Şevcenko, Franko, Puşkin, Lermontov, Bayron.
Redăm conţinutul unei cărţi poştale datată 2.03.1943, având ca expeditor Ch. Borodaj, Redaction PODOLIANIN, Kamenetz Podolsk, Ukraine, iar ca destinatar: An Frau Myroslava Borodaj Kopatskhuk, Dorf Berhomet uber Seret, Preis Storozinez, Bukowina, Romania: „Iubita mea Miroslava. E noapte. Stau singur în camera mea, ascult susurul râului ce s-a eliberat de gheaţă şi gândul mă duce la tine, la fiu. Uneori simt atât de dureros singurătatea mea, încât îmi vine să-mi pun ştreangul de gât. Numai speranţa mă mai susţine că tu vei veni în curând la mine. Acum a venit deja primăvara, aşa că nu va mai fi nici un pericol pentru Ostap. Numai ca tu să obţii aprobarea. Sau poate e posibil şi un alt mod. Aici totul s-ar putea aranja. S-a împlinit un an de la despărţirea noastră. Inima mea a obosit îngrozitor şi dacă tu, în scurt timp, nu vei reuşi să vii aici, atunci va trebui cumva să ajung eu la tine.Salutări mamei şi Marusiei. Te sărut pe tine şi pe fiu. Hariton.“
Rândurile de mai sus sunt edificatoare în ceea ce priveşte dragostea ce-i lega pe cei doi tineri, cât şi trăirile sufleteşti ale poetului.
Dorul de fiu îl macină. Poezia SEN (FIUL) reflectă tocmai acest sentiment, cât şi dorinţa ca viaţa acestuia să fie plină de izbânzi:
„Când, de trudă, mă doare pieptul,
… …. …. …. …. “
Pe 16.05.1943, Miroslava Borodai împlinea 27 de ani. Fiind talentat şi la desen, poetul pictează o felicitare, având pe prima copertă monograma MK (Miroslava Copaciuc) şi data naşterii pe un fundal montan (Berhomet / S), iar pe ultima copertă monograma MB (Miroslava Borodai), data aniversării, fundalul reprezentând zidurile cetăţii Kamineţ-Podilskiy.
Interiorul felicitării - un desen colorat reprezentând, în partea stângă o viguroasă lalea roşie, având deasupra ei lipită fotografia autorului, iar - în partea dreaptă - o gingaşă lalea având un mugur îngemănat şi următorul text urmat de acrostihul în versuri - SLAVA UKRAINI: „Soţiei mele dragi Miroslava, de ziua ei de naştere, 16 mai 1943“. Redăm acrostihul:
„CREDINŢA MEA !
Soarele a dispărut după norii lugubri,
…. …. …. …
Ne-a fost dat să trăim în vremuri grele, iubită Slavca. Dar să fim mereu curajoşi şi să avem inima tânără. Fie ca şi credinţa într-un viitor mai bun să ne încălzească sufletele, viitor ce va veni în mod cert. Hariton Borodai, oraşul Kamineţ-Podilskiy.“
Felicitarea reprezintă un crez, o sensibilă declaraţie de dragoste pentru persoana iubită, dublată de un profund sentiment patriotic, cât şi un îndemn de a spera într-un viitor mai luminos.
Ca rezultat al diferitelor intervenţii făcute la autorităţile competente, chiar dacă nu s-a obţinut dreptul ca poetul să revină în Bucovina, soţia acestuia primeşte autorizaţia de a-l vizita împreună cu copilul.
Era în primăvara anului 1943.
Este ajutată până la graniţă de prietenul ei din copilărie, prof. Stepan Korjenivschi (Stefurco) de la care, peste mulţi ani, am aflat multe date importante privind biografiile celor în cauză.
Visul reunirii familiei este realizat. Dar bucuria este de scurtă durată. Spre sfârşitul anului 1943, după retragerea trupelor germane, soţia poetului şi copilul se întorc în Berhomet / S., poetul rămânând în K. Podilskiy până în martie 1944, când reuşeşte, în sfârşit, să vină în Berhomet. Începuse refugiul din faţa tancurilor sovietice „eliberatoare“ care înaintau spre România.
Îmbarcată în vagoane de marfă, familia poetului - compusă din soţie, copil, soacră şi cumnată - se îndreaptă spre Oltenia, unde se afla deja refugiat prof. dr. Vladimir Copaciuc, fratele defunctului Ioan Copaciuc.
În staţia CFR SIMIAN, lângă Turnu Severin, pe când soţia poetului - împreună cu copilul - a coborât din vagon pentru a aduce ceai fierbinte oferit în gară refugiaţilor, a auzit câteva împuşcături. Ele prevesteau tragedia ce va urma. Era în preajma sărbătorilor de Paşti.
Să spicuim din presa vremii.
Ziarul „EVENIMENTUL“ din 16 aprilie 1944, sub titlul „DRAGOSTEA CARE OMOARĂ - Un tânăr sentimental ucide cu focuri de revolver iubita, mama şi cumnatul lângă T. Severin“ relatează:
„Tânărul Taras Chisăliţă, student la Politehnica din Cernăuţi, originar din Storojineţ, eroul acestei drame amoroase, a ucis într-un moment de nebunie pe iubita sa, Dra. Maria Copaciuc, pe mama ei Olga Copaciuc şi pe cumnatul său Hariton Borodai cu câteva gloanţe de revolver. Victimile s-au prăbuşit pe caldarâmul staţiei, unde trenul poposise câteva minute.
Moartea celor trei victime a fost fulgerătoare, în timp ce criminalul amorez îşi trăgea sieşi cu tocul revolverului descărcat de gloanţe în cap.
MOBILUL CRIMEI
Tânărul Chisăliţă avusese acum câţiva ani în urmă strânse legături de dragoste cu Maria Copaciuc, cu proiecte de viitor fericit, dar acest temei de viaţă a fost zdruncinat de un alt tânăr Dimitrov, care intrase în inima mamei acesteia.
Spre deosebire de atitudinea pe care mama fetei o avea faţă de tânărul Chisăliţă, tânărul Dimitrov era bine primit în casa Copaciuc şi stimat ca un viitor ginere, însă tânăra Copaciuc nu-l simpatiza.
De aici încolo întâlnirile între cei doi primi îndrăgostiţi deveneau tot mai rare, până când Chisăliţă a căutat să aibe o explicaţie justificativă. Şi astfel Dra Copaciuc şi tânărul Chisăliţă au hotărât în preajma evenimentelor de acasă, să se refugieze într-un alt oraş şi să trăiască fericiţi în căsnicie.
DRUMUL PRIBEGIEI, DRAGOSTEI ŞI MORŢII
În timpul refugiului din calea duşmanului comun, familia Copaciuc şi Borodai, nu mică le-a fost surpriza, când în acelaşi vagon călătorea şi tânărul Chisăliţă. Între acesta şi cele două familii au început discuţii cu privire la cele proiectate de tinerii îndrăgostiţi.
Pe peronul gării SIMIAN, Chisăliţă şi-a invitat iubita pe peron, aceasta pe furiş de privirile mamei, dar când cei doi discutau, a apărut Olga Copaciuc şi ginerele său Borodai, vociferând.
În acest moment, Chisăliţă a descărcat trei gloanţe în fiecare: clipă de refugiu suprem…
Luat la scurt de autorităţile prezente în staţie, criminalul şi-a destăinuit întreaga odisee a nefericitei sale dragoste, apoi a regretat că cel de-al treilea glonte nu l-a păstrat pentru el.
Cercetările continuă la parchetul din Mehedinţi, care a autorizat înmormântarea celor trei victime.
ION STROE-OANCEA“
Tragicul eveniment a devenit subiectul preferat al ziarelor de atunci.
Astfel, un alt ziar, după ce a descris împrejurările în care s-a produs crima, relatează declaraţia autorului acesteia: „… Nu-mi explic ce s-a petrecut cu mine, dar am scos revolverul şi am tras. Regret mult că am împuşcat şi pe cumnatul victimei, care a sărit să le apere şi pe care îl stimam mult.“
Tot dintr-un ziar al vremii aflăm că: „După două luni în puşcărie, deţinutul, ros de remuşcări, şi-a pus capăt zilelor, ştrangulându-se cu câteva fâşii rupte dintr-un cearceaf…“
Despre data exactă a morţii celor trei, aflăm din cartea poştală adresată Prof. Dr. Copaciuc Vladimir, fratele socrului poetului, refugiat şi acesta la Craiova, str. Kogălniceanu nr. 12, expediată de familia farmacist Darie Lagadin, refugiat în Baia de Aramă, cătunul Tarniţa, jud. Mehedinţi, în 28.05.1944, naşii de cununie ai poetului, cât şi de botez ai fiului Ostap.
„Stimate Domnule Profesor,
Aflând de la Andrei Boico Petruşceac că vă găsiţi la Craiova, vă comunic o vestre tristă, tristă de tot. Doamna Copaciuc, Marusea şi Chariton Borodai au fost împuşcaţi toţi trei, în ziua de 9 Aprilie de Taras Chisăliţă în gara SIMIAN, lângă Turnu-Severin.
Sărmana Slavca cu micuţul Ostap a rămas singură fără nici un spirjin moral şi material. Vă rog foarte frumos să interveniţi urgent în ajutorul ei. Ea se găseşte aproape de gara Simian.
Vă rog să întrebaţi pe şeful gării din Simian şi el vă va spune unde locuieşte Slavca. Simian este ultima staţie când plecaţi de la Craiova spre Turnu Severin. Vă rog să ne comunicaţi dacă o găsiţi şi ce face ea cu copilul. Vă salut, Farm. Lagadin cu familia.“
Poetul nu împlinise 30 de ani.
Aici se termină scurta noastră poveste a unei mari iubiri.
x x x
Desigur, cititorul a realizat că această înspăimântătoare şi cruntă tragedie are ca personaje principale părinţii mei: Miroslava şi Hariton Borodai.
Cu mare greutate m-am decis să o fac publică. Nici fiica mea Irina nu o cunoaşte. Argumentul hotărâtor care m-a determinat este faptul că toate persoanele implicate în această tragică poveste de dragoste sunt de mult în lumea umbrelor, iar în familia lui Taras Chisăliţă nu mai sunt urmaşi direcţi.
Nu port pică nimănui.
Încă de mic am realizat faptul că orice discuţie privitoare la cele întâmplate îi provoca mamei mele o mare durere sufletească, lacrimile acoperindu-i pe loc ochii. Şi atunci îmi potoleam curiozitatea. Dar, din păcate, Dumnezeu a omis să dea mamelor veşnicie pe pământ. Ele rămân veşnice doar în memoria noastră.
Îmi amintesc că în adolescenţă, răscolind prin şifonier, am găsit printre modelele de cusături populare manuscrisele tatei: o cărticică pe filele căreia erau lipite de tata poeziile tipărite în ziarul PODOLYANEN sub titlul SREVOJENI ZORI („STELELE ÎNFRICOŞATE“), tăieturi din diferite ziare vechi şi câteva fotografii.
În parte, sunt cele pe care le supun atenţiei Dv.
Mama toată viaţa le-a ţinut ascunse, schimbându-le din când în când locul. Se temea să nu fie găsite de temuta şi puternica securitate comunistă şi să fie îndepărtată din învăţământ pentru faptul că îşi modificase autobiografia.
Era secretul vieţii sale.
La împlinirea vârstei de 18 ani, mi-a făcut cadou ceasul de buzunar şi o lingură metalică care aparţineau tatei, care se află şi în prezent în posesia mea, având scrijelită monograma „H.B.“.
Mama mi-a povestit că, după ce şi-a înmormântat morţii, răvăşită de durere, fără să întrevadă nici o speranţă, în plin refugiu, copleşită de frica zilei de mâine, m-a luat în braţe şi a vrut să se arunce în Dunăre. În momentul în care s-a decis să ducă la îndeplinire hotărârea luată, eu, care încetasem să vorbesc din ziua morţii tatei, am exclamat pentru prima oară cuvântul MAMA.
Trezită parcă din coşmar, acolo, pe malul Dunării murdare şi învolburate, a realizat că nu are dreptul să curme viaţa sa şi a copilului, rod al iubirii pentru bărbatul dispărut şi că aceasta este voinţa CELUI de SUS, să continue să trăiască pentru a mă creşte.
În anul 1947 se căsătoreşte cu învăţătorul Daniel Şandru, având împreună un fiu - Bogdan.
Urmând îndemnul tatălui său care, expediindu-i o felicitare cu ocazia împlinirii vârstei de 14 ani, îi amintea: „Să ţii minte că tu eşti fiica Marelui Popor Ucrainean, căruia noi toţi - şi în acelaşi timp şi tu - suntem obligaţi să-i dăruim toate serviciile, oricât ar fi ele de mici“ şi călăuzită de exemplul celui pe care l-a iubit toată viaţa, Hariton, mama a adorat poporul din care se trăgea şi căruia îi aparţinea, slujindu-l neostenit, purtând mereu în suflet florile galben-azurii primite în dar cândva.
Mărturie îi stă toată viaţa.
Eminentă învăţătoare, harnică şi prestigioasă culegătoare de folclor, autoare a unor culegeri de poezie populară ucraineană de referinţă, cât şi a primului album de cusături huţule din România, a fost, în acelaşi timp, o MAMĂ nepereche.
Trece în eternitate în 25 martie 1983, de sărbătoarea Bunei Vestiri, grăbindu-se parcă să-şi reîntâlnească Marea Iubire, acolo sus, în ceruri, în preajma Domnului, printre îngeri şi heruvimi.
Este înmormântată, împreună cu cel de-al doilea soţ, în cimitirul oraşului Rădăuţi, jud. Suceava.
Tuturor celor pomeniţi în rândurile de faţă şi trecuţi în lumea umbrelor, fie-le ţărâna uşoară şi odihna veşnică !
Ostap Borodai-Şandru
Tarcău, 20.05.2006
Traducerea postfetei de la volumul Stryvojeni zori-Iarema Bairak(Hariton Borodai), editura „RCR print”, Bucuresti, 2007.(Ostap Borodai Sandru)
 |
| Galina Arhepivna, sora cea mai mică a poetului, împreună cu fiul său. În mijloc Ostap Borodai-Şandru |
 |
| Natalia Arhepivna, sora mai mica a poetului împreună cu fiicele sale(2009) |
Hariton Borodai
Hariton Borodai (în
ucraineană Харитон Бородай) (n.
11 octombrie 1913, satul
Bairak,
gubernia Poltava,
Rusia; d.
9 aprilie 1944,
Turnu Severin,
România) a fost un poet şi jurnalist ucrainean. El a publicat sub pseudonimul Iarema Bairak (în
ucraineană Ярема Байрак).
Biografie
Hariton Borodai s-a născut la
11 octombrie 1913 în satul
Bairak din
gubernia Poltava (
Rusia), azi în raionul Dikanka din
regiunea Poltava (
Ucraina), într-o familie de ţărani liberi (cazaci), cu zece copii. Ca poet, Hariton Borodai va scrie mai târziu sub pseudonimul literar de Iarema Bairak. A absolvit studii universitare la Institutul Pedagogic din
Poltava.
La sfârşitul lunii iunie 1940, nordul Bucovinei a fost ocupat de către armata sovietică. În acelaşi an, Hariton Borodai a fost mutat ca profesor de istorie la Şcoala generală de 7 ani din localitatea
Berhomet pe Siret, aflată pe teritoriul cedat URSS-ului. Acolo a întâlnit-o pe învăţătoarea
Miroslava Copaciuc, de care s-a îndrăgostit. La scurtă vreme, cei doi tineri s-au căsătorit, iar la 11 octombrie 1941 (chiar în ziua în care poetul a împlinit 28 ani) s-au născut doi fii gemeni, care au primit numele Ostap şi Andrei, după numele personajelor din romanul
Taras Bulba al scriitorului rus
Nikolai Gogol. Fiul cel mai mic, Andrei, a murit însă la puţină vreme după naştere.
După declanşarea războiului româno-sovietic (22 iunie 1941), nordul Bucovinei a fost eliberat de către armatele româno-germane. Armata Română a intrat în Berhomet la 5 iulie 1941.
[1] La scurtă vreme, autorităţile vremii au început să expulzeze peste graniţă pe toţi cetăţenii Bucovinei proveniţi din URSS. Hariton Borodai a încercat zadarnic să obţină dreptul de a rămâne în Bucovina, argumentând că şi-a format o familie în care a apărut şi un copil, iar socrul său, învăţătorul Ioan Copaciuc, era ofiţer (sublocotenent) în rezervă în Armata Română, fiind mobilizat în cadrul Pirotehnicii din Bucureşti.
În primăvara anului 1942, Hariton Borodai a fost expulzat peste graniţă, stabilindu-se în oraşul
Kameneţ-Podolsk din
regiunea Hmelniţki (URSS), ce se afla sub ocupaţie germană. Acolo a lucrat ca redactor la ziarul ucrainean „Podolyanen“, care a apărut în oraş în timpul ocupaţiei germane (din septembrie 1941 până în martie 1944) şi a fost organ de presă al Comisariatului raional. În acest ziar a publicat articole pe teme literare sau teatrale, precum şi poezii şi povestiri.
[2] Membrii redacţiei propagau ideile înfiinţării statului ucrainean, activând în Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni.
Singura modalitate de comunicare între soţii Borodai rămâne corespondenţa. Poetul îi trimite soţiei scrisori în versuri în care îşi exprimă speranţa într-un viitor mai bun.
[3] Pentru Hariton Borodai, perioada 1942-1944 este o perioadă poetică fecundă. Citeşte cu asiduitate poeţii preferaţi:
Taras Şevcenko,
Ivan Franko,
Aleksandr Puşkin,
Mihail Lermontov şi
George Byron.
Într-o carte poştală din 2 martie 1943, Hariton Borodai îşi exprimă sentimentul de singurătate şi dorul faţă de soţia sa:
„Iubita mea Miroslava. E noapte. Stau singur în camera mea, ascult susurul râului ce s-a eliberat de gheaţă şi gândul mă duce la tine, la fiu. Uneori simt atât de dureros singurătatea mea, încât îmi vine să-mi pun ştreangul de gât. Numai speranţa mă mai susţine că tu vei veni în curând la mine.“ [4]
Soţii Borodai: Miroslava şi Hariton. Fotografie din 1940.
În primăvara anului 1943, ca rezultat al diferitelor intervenţii făcute la autorităţile competente, soţia acestuia primeşte autorizaţia de a-l vizita împreună cu copilul. Cei trei stau împreună până spre sfârşitul anului 1943, când soţia poetului şi copilul se întorc în Berhomet pe Siret odată cu trupele germane care se retrăgeau. Poetul rămâne în Kameneţ-Podolsk până în martie 1944, când reuşeşte, în sfârşit, să vină în Berhomet.
La scurtă vreme, nordul Bucovinei a fost ocupat, din nou, de către sovietici. Familia Borodai, compusă din cei doi soţi, copil, soacră şi cumnata Maria (Marusia), s-au îmbarcat într-un vagon de marfă, plecând în refugiu spre Oltenia, unde se afla deja refugiat prof. dr. Vladimir Copaciuc, fratele defunctului Ioan Copaciuc.
Maria (Marusia) Copaciuc avusese cu câţiva ani în urmă strânse legături de dragoste cu tânărul Taras Chisăliţă, student la Politehnica din Cernăuţi, dar acesta nu era bine văzut de mama fetei. Aceasta a căutat să-l înlăture pe Chisăliţă, încercând să o convingă pe fiica ei să se căsătorească cu un tânăr pe nume Dimitrov, pe care fata nu-l simpatiza. Taras Chisăliţă s-a îmbarcat în acelaşi tren cu iubita sa, dar a fost observat de mama fetei.
La 9 aprilie 1944, pe când soţia poetului - împreună cu copilul - a coborât din vagon pentru a aduce ceai fierbinte oferit refugiaţilor în staţia de cale ferată Şimian din apropierea oraşului
Turnu Severin, a avut loc o tragedie. Pe peronul gării Şimian, Chisăliţă şi-a invitat iubita pe peron, dar pe când cei doi discutau a apărut Olga Copaciuc şi ginerele său, Hariton Borodai. Într-un acces de nebunie, Taras Chisăliţă a înfăptuit o triplă crimă: a ucis cu câteva gloanţe de revolver pe iubita sa, pe mama ei şi pe Hariton Borodai. Acesta sărise să le apere pe cele două femei şi a fost ucis accidental.
[5] După două luni de închisoare, criminalul s-a sinucis, ştrangulându-se cu câteva fâşii de cearceaf.
După ce şi-a înmormântat soţul, mama şi pe sora sa, Miroslava Borodai şi-a luat copilul în braţe şi a vrut să se arunce în
Dunăre. Pe malul fluviului, a renunţat să-şi ducă gândul la îndeplinire.
[6] Ea se va căsători în anul 1947 cu învăţătorul Daniel Şandru, având împreună un fiu - Bogdan. Şi-a dedicat anii următori culegerii de folclor ucrainean, publicând două culegeri de cântece populare. De asemenea, a strâns peste 1500 de modele de broderii (cusături) vechi de la huţulii bucovineni, fiind preocupată de păstrarea artei populare huţule. A murit la
25 martie 1983, fiind înmormântată, alături de cel de-al doilea soţ, în cimitirul oraşului
Rădăuţi.
Opera
Coperta cărţii "Strevojeni zori", publicată în 2007.
Hariton Borodai a murit la vârsta de 30 ani. El a publicat poezii şi proză în ziarul
Podolyanen grupate sub denumirea generică "Strevojeni zori" („Zorile înfricoşate“). Aceste poezii au fost semnate cu pseudonimul Iarema Bairak. Toate manuscrisele, tăieturile din ziare şi fotografiile aparţinând lui Hariton Borodai au fost păstrate de soţia acestuia, care le-a încredinţat apoi fiului său, Ostap Borodai-Şandru.
La începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea, poeziile lui Hariton Borodai au început să fie publicate în diferite periodice din România şi Ucraina (inclusiv în revista literar-artistică "Iarovît" din Cernăuţi).
Abia în anul 2007, cu sprijinul financiar al Uniunii Ucrainenilor din România, Ostap Borodai-Şandru a publicat aceste poezii în volumul
Strevojeni zori (Ed. „RCR print”, Bucureşti, 2007). Volumul cuprinde 58 poezii, două cicluri poetice ("Cronica anului 1933" şi "Monumentele Poltavei"), nuvela "Cobzarul", cinci povestiri ("Învingătorul furtunii", "Ei, dumbravă, crâng întunecat!", "Ţipăt în miez de noapte", "Studii autumnale", "Secara se vântură") şi "Enciclopedia umoristică". Doar nuvela "Cobzarul" şi povestirea "Ţipăt în miez de noapte" au fost traduse în limba română de Ostap Borodai-Şandru şi publicate în revista "Curierul ucrainean".
Criticul literar
Oleksa Romaneţ distinge trei cicluri de poezii în opera lui Hariton Borodai: poezii despre natură, versuri dedicate soţiei şi fiului şi poezii patriotice (cum ar fi acrostihul "Slavă Ucrainei").
[7] În prefaţa la volumul
Strevojeni zori, scriitorul Mihail Mihailiuc afirmă că poezia lui Borodai are o tentă antistalinistă, fiind îmbibată de dragoste fierbinte pentru Ucraina asuprită, iar povestirile sale evocă perioada foametei.
[8]
În anul 2008, Ostap Borodai-Şandru a donat Muzeului Literaturii Ucrainene din
regiunea Hmelniţki (Ucraina) toate manuscrisele, cartea pe paginile căreia erau lipite poeziile şi proza publicate în ziarul "Podolyanen" de Hariton Borodai sub denumirea generică "Strevojeni zori" („Zorile înfricoşate“) şi câteva fotografii.
Referinţe
- ^ Istoria mist i sil i URSR, vol. "Cernovetska Oblasty" (Kiev, 1969), pag. 127
- ^ Vasely Gorbatiuc - Jettya i trahedia Iareme Bairaka. În revista "Berezily" din Harkov, nr. 5-6/2008, p. 120-136.
- ^ Mihai Mihailiuc - Povertaiemo prezabuti imena - Iarema Bairak. În "Nas Holos" nr. 2/1990.
- ^ Ostap Borodai-Şandru - Postfaţă la volumul Strevojeni zori (Ed. „RCR print”, Bucureşti, 2007) de Iarema Bairak (Hariton Borodai), p. 198.
- ^ Ion Stroe-Oancea - Dragostea care omoară - un tânăr sentimental omoară cu focuri de revolver iubita, mama şi cumnatul lângă Turnu Severin. În "Evenimentul" din 16 aprilie 1944.
- ^ Ostap Borodai-Şandru - Postfaţă la volumul Strevojeni zori (Ed. „RCR print”, Bucureşti, 2007) de Iarema Bairak (Hariton Borodai), p. 198.
- ^ Oleksa Romaneţ - Povernuti imena: Iarema Bairak. În revista "Iarovît" nr. 2/1993, Cernăuţi, p. 6.
- ^ Mihail Mihailiuc - Pid lahidnymy zoriamy". Prefaţă la volumul Strevojeni zori (Bucureşti, 2007), p. 5.
