CUVÂNT LA DESCHIDEREA MUZEULUI MEMORIAL MIROSLAVA ŞI DANIEL ŞANDRO

            Încep prin a recunoaşte, de la bun început, că sunt cuprins de o profundă emoţie prilejuită de reîntâlnirea cu aceste meleaguri mirifice şi, în acelaşi timp, atât de apropiate sufletului meu, în care mi-am petrecut o parte din copilăria mea cât şi întreaga adolescenţă, cu complicaţiile ei sentimentale. Această şcoală în care ne aflăm, încă nerenovată, a fost casa şi locul de muncă timp de 17 ani (1954-1971) pentru învăţătorii Miroslava-Olga şi Daniel Şandru, părinţii mei.

          Ideea înfiinţării unui punct memorial dedicat activităţii dascălilor de ţară s-a cristalizat după apariţia albumului de cusături huţule al mamei mele, la finele anului 2005, în urma unei chinuitoare aşteptări de 23 de ani în sertarele unor potentaţi ai vremii. Împărtăşind această doleanţă dlui înv. Cega Gheorghe, om din partea locului de care mă leagă o veche prietenie, acesta a îmbrăţişat-o cu mare interes şi entuziasm şi astfel am trecut la realizarea ei, invitându-vă azi spre aducerea aminte a figurilor luminoase ale celor doi soţi.

         Miroslava-Olga Şandru s-a născut la 16 mai 1916, în localitatea STARCEA, jud. Rădăuţi, pe vremea ocupaţiei austriece, în familia învăţătorilor OLGA şi IOAN COPACIUC. Copilăria şi anii adolescenţei le-a petrecut în satul BERHOMET (după 1946 - BEREHOMET), unde a urmat şcoala primară. Primele trei clase de liceu le-a frecventat în oraşul SIRET, după care a urmat şi a absolvit Şcoala normală din Cernăuţi, obţinând diploma de capacitate pentru învăţători în anul 1936, funcţionând în diferite şcoli din România, Basarabia şi Ucraina.

         Într-un interviu acordat prietenului meu de studenţie, Mihai Mihailiuc, în anul 1982, pe atunci redactor la ziarul NOVEI VIK, învăţătoarea se destăinuia: „De origine, eu nu sunt huţancă. Când am împlinit patru ani, părinţii mei, care erau învăţători, au fost transferaţi într-un sat de munte, BERHOMET / SIRET. În modul acesta, toată copilăria şi adolescenţa mea s-au desfăşurat printre huţuli, în munţi. Astfel am putut cunoaşte obiceiurile lor, viaţa cotidiană, am reuşit să pătrund în sufletul lor curat. De atunci, le-am purtat o profundă şi sinceră simpatie, am fost cucerită de cultura lor materială şi spirituală.“

         Împreună cu sora mai mică Maria (Marusia), primise o trainică educaţie naţional-patriotică, fiind crescute în spiritul dragostei faţă de poporul ucrainean şi cultura sa, faţă de limba şi tradiţiile sale, purtând un respect deosebit pentru valorile culturale ale celorlalte naţionalităţi cu care coabitau de-a lungul istoriei, fără excese naţionaliste sau şovine.

         Conştiinţa naţională reprezenta trăsătura de bază, pilonul existenţei sale. De ziua naşterii, la împlinirea vârstei de 14 ani, pe când era elevă în clasa a IV-a a Şcolii normale de fete din Cernăuţi, primeşte următoarea felicitare din partea tatălui său:

         „STARCEA, 15.05.1930

         Dragă fiică !

         De ziua ta de naştere, 16 mai a.c., îţi urez din toată inima ca Dumnezeu să-ţi dăruiască sănătate, înţelepciune, dorinţă şi tenacitate în muncă şi succese deosebite la învăţătură.

         Să ştii că ştiinţa şi înţelepciunea fac pereche cu bunătatea şi sinceritatea inimii şi, împreună, reprezintă bunul cel mai de preţ pe care poate să-l aibe un om.

         Ţine minte că tu eşti fiica marelui Popor Ucrainean, căruia noi toţi, în acelaşi timp şi tu, trebuie să-i închinăm serviciile noastre, oricât de mici ar fi ele.

         Acum, la vârsta ta Slavca, datoria Ta faţă de poporul Tău este aceea să depui toate eforturile ca să acumulezi  cât mai multă ştiinţă, înţelepciune, putere spirituală şi fizică pe care, mai târziu, să le restitui poporului ucrainean, căruia îi sunt necesari îndeosebi oameni inteligenţi, îndrăzneţi, sinceri, sănătoşi şi devotaţi, capabili să dobândească o soartă mai bună atât lui cât şi sieşi. Acum a sosit acea vreme când universul vieţii se cucereşte nu cu sabia, ci cu mintea, ştiinţa, cultura şi prin progres.

         Aşa că, Dragă Slavca, te rog să primeşti din partea mea, tatăl tău, aceste câteva rânduri sincere ca un cadou modest de ziua Ta şi care, din păcate, momentan - din cauza crizei financiare - nu este în stare să-ţi dăruiască un cadou mai frumos. S-ar putea să-l primeşti mai târziu.

         Deoarece mama nu a sosit încă în Starcea, primeşte, te rog, felicitări şi din partea ei.

         Sărmana de ea este acasă în Berhomet, unde munceşte mult.

         Sicere salutări şi sărutări

         Tăticul tău - Ioan.

         P.S. Anexat îţi trimit 20 de lei pentru ciocolată“

         Ce minunată şi actuală lecţie de patriotism reprezintă „modestul cadou“ oferit de un părinte fiicei sale adolescente de ziua ei de naştere!

         Sfaturile şi îndrumările sale au găsit loc propice în inima şi sufletul tinerei fete, prinzând rădăcini rădăcini trainice, perene, ce au dăinuit mereu, devenind crezul vieţii sale.

         Satul BERHOMET (după 1963 devine oraş) este aşezat în partea de S-V a regiunii Cernăuţi, în zona premontană a Carpaţilor, în partea stângă a vijeliosului râu, în care existau vechi tradiţii culturale.

         Astfel, încă din anul 1898 funcţiona casa de lectură „UKRAINSKA BESIDA“, înfiinţată de un grup de gospodari, iubitori de neam şi de carte ucraineană, în jurul căreia erau polarizate o serie de activităţi culturale şi social-economice.

         Un rol important în buna desfăşurare a întregii activităţi cultural-educative şi sociale l-a avut întreaga familie Copaciuc.

         Cele de mai sus reflectă atmosfera culturală în care a crescut şi s-a format cea pe care o comemorăm.

         Destinul a făcut ca la şcoala din Berhomet / Siret să se prezinte la post tânărul profesor de istorie BORODAI HARITON, originar din satul BAIRAC, regiunea Poltava, care, mai târziu, va publica sub pseudonimul IAREMA BAIRAC un şir de sensibile poezii, cât şi proză literară cu tematică naţională şi anti-comunistă. Între cei doi a apărut un puternic sentiment de dragoste care, la scurt timp, va duce la căsătorie.

         Oare putem pune pe seama întâmplării sau acelaşi destin implacabil a decis ca iubirea lor - care mai târziu va căpăta dimensiuni de tragedie - să înflorească având ca suport identitatea perceperii noţiunii de patriotism naţional?

         La 5 iulie 1941, în Berhomet intrau armatele româno-germane. Peste puţin timp, autorităţile vremii au început să expulzeze peste graniţă pe toţi cetăţenii Bucovinei proveniţi din zonele estice. Hariton Borodai încearcă prin toate mijloacele să obţină dreptul de a rămâne în Bucovina, argumentând că şi-a format o familie în care a apărut şi un copil, cât şi faptul că socrul său, învăţătorul Ioan Coapciuc, era ofiţer (sublocotenent) în rezervă în armata română.

         Toate argumentele sale au fost zadarnice. În primăvara anului 1942, soţul Miroslavei Borodai este expluzat peste graniţă, stabilindu-se în oraşul KAMIANEŢ-PODILSKIY, unde va lucra ca redactor la ziarul „PODOLIANEN“.

         Singura modalitate de comunicare între cei doi este corespondenţa. Este cea mai fertilă perioadă poetică.

         La împlinirea vârstei de 27 de ani, pe 16 mai 1943, poetul îi trimite soţiei sale o felicitare în versuri sub forma unui acrostih (SLAVA UKRAINI).

         Poezia reprezintă o gingaşă declaraţie de dragoste pentru soţia iubită, dublată de un puternic şi profund sentiment patriotic pe fundalul unei luminoase speranţe într-un viitor mai bun. Versurile sunt urmate de următoarele rânduri: „În vremuri grele ne-a fost dat să trăim, Dragă Slavca. Dar să fim mereu curajoşi şi cu inima tânără. Fie ca încrederea într-un viitor mai bun să ne încălzească sufletele“.

         Şi Miroslava a urmat întocmai îndemnul soţului ei; toată viaţa a fost curajoasă, purtând mereu tinereţea în suflet şi în inimă, luptându-se cu toate greutăţile vieţii care, din păcate, nu au ocolit-o. Abia în primăvara anului 1944, familia Borodai s-a reunit în Berhomet, dar în curând începe refugiul din faţa tancurilor sovietice care aduceau comunismul. Îmbarcaţi într-un vagon de marfă, Miroslava Borodai împreună cu soţul şi fiul, însoţită de mama şi sora - tatăl decedând în 1943 de inimă - pornesc în lungul drum al pribegiei şi al morţii. Era începutul sfârşitului.

         Destinul a ales ca loc al tragediei mica staţie de cale ferată SIMIAN de lângă Turnu Severin.

         Redăm un fragment din articolul „Dragostea care ucide - un tânăr sentimental omoară cu focuri de revolver iubita, mama şi cumnatul lângă Turnu Severin“, publicat în ziarul „EVENIMENTUL“ din 16 aprilie 1944:

         „Tânărul Taras Chisăliţă, student la Politehnica din Cernăuţi, originar din STOROJINEŢ, eroul acestei drame amoroase, a ucis într-un moment de nesăbuire pe iubita sa, Dra. Maria Copaciuc, pe mama ei Olga Copaciuc şi pe cumnatul său Hariton Borodai cu câteva gloanţe de revolver. Victimile s-au prăbuşit pe caldarâmul staţiei, unde trenul poposea câteva minute. Moartea celor trei victime a fost fulgerătoare, în timp ce criminalul amorez îşi trăgea sieşi cu tocul revolverului descărcat de gloanţe în cap…“.

         Astfel, alt ziar, după ce arată modul în care s-a derulat crima, relatează mărturisirea autorului acesteia: „… Nu-mi explic ce s-a petrecut cu mine, dar am scos revolverul şi am tras. Regret mult că am împuşcat şi pe cumnatul victimei, care a sărit să le apere şi pe care îl stimam mult…“.

         Tot într-un ziar găsim următorul ecou al celor petrecute: „…După două luni în puşcărie, deţinutul, ros de remuşcări, şi-a pus capăt zilelor, ştrangulându-se cu câteva fâşii de cearceaf…“.

         Miroslava Borodai a scăpat cu viaţă fiind plecată împreună cu mine să procure ceai cald care era distribuit gratuit refugiaţilor.

         După ce i-a înmormântat creştineşte pe cei dragi în cimitirul satului, răvăşită de durere şi strivită de grija zilei de mâine, având în îngrijire un copil de trei ani, copleşită de noua situaţie în care se afla, mama m-a luat în braţe şi s-a dus pe malul Dunării cu gândul să se arunce împreună cu mine în apele învolburate şi sumbre ce curgeau nepăsătoare.

         În momentul în care s-a decis să împlinească hotărârea luată, eu, care încetasem să mai vorbesc din ziua morţii tatei, fiind şocat, am tresărit şi am strigat, pentru prima oară după o îndelungată tăcere, cuvântul „MAMA“.

         Exclamaţia a reuşit s-o trezească pe mama din coşmar, ea realizând că nu are dreptul să-şi curme viaţa sa, cât şi a copilului, rod al iubirii pentru soţul dispărut, şi că aceasta este voinţa Celui de Sus, să continue să trăiască şi să-şi crească copilul.

         Aceste date biografice ale părinţilor mei, Miroslava şi Hariton Borodai, pot fi consultate în postfaţa cărţii STREVOJENY ZORY (STELE ÎNFRICOŞATE) de IAREMA BAIRAK, care poate fi găsită în biblioteca şcolii. Necunoscătorilor limbii ucrainene le stă la dispoziţie o traducere în limba română.

         În anul 1947 se recăsătoreşte cu învăţătorul Daniel Şandru, născut în BĂNILA / Ceremuş, regiunea Cernăuţi, având împreună un fiu - Bogdan.

         DANIEL ŞANDRU s-a născut la 27 oct. 1914 într-o familie de ţărani cu opt copii din satul BĂNILA / CEREMUŞ, reg. Cernăuţi.

         După Primul Război Mondial, din cauza greutăţilor materiale, doi fraţi mai mari au emigrat în Canada. De atunci, nu a mai auzit nimic despre ei şi nu i-a mai văzut. A fost al şaptelea copil din familie, urmându-i o soră. Anii copilăriei i-a petrecut în satul natal, unde a urmat Şcoala elementară de 7 clase. În Bănila trăiau în armonie la acea vreme ucraineni, români, evrei, polonezi, armeni şi nemţi. Urmând sfatul institutorilor, tatăl şi-a înscris fiul dornic de carte la Seminarul pedagogic din oraşul Văşcăuţi însă, după numai un an, din cauza unor greutăţi financiare, acesta şi-a închis porţile, iar elevii au fost repartizaţi la Şcolile normale din Cernăuţi şi Şendriceni-Dorohoi. Lipsit de protecţie, tânărul seminarist este repartizat tocmai la Şendriceni / Dorohoi, fiind nevoit ca la începutul vacanţelor şcolare să parcurgă - împreună cu alţi colegi - distanţa respectabilă până acasă pe jos. Acest impediment a fost estompat de faptul că a avut ocazia să-l vadă pe marele muzician George Enescu cu ocazia unui concert dat în onoarea şcolii.

         După absolvirea Şcolii Normale în anul 1937, îşi satisface stagiul militar şi se prezintă la postul repartizat - satul EDINETI din Basarabia. Aşa a pornit „caruselul“ numirilor la post. În următorii 38 de ani de serviciu, a fost prezent la datorie în o mulţime de sate din Bucovina de Nord şi de Sud, din Basarabia şi din Banat. După şapte ani de muncă, toată averea sa încăpea într-o valiză maronie de carton. Nu a avut parte de bogăţie. A fost însă bogat în cărţi. A avut o mare pasiune: cititul. Datorită acesteia, cu timpul, şi-a făcut o bogată bibliotecă de cărţi cu autori români şi ucraineni.

         A scris povestiri pentru copii, diferite articole cu tematică didactică-pedagogică, aspecte metodologice ale predării limbii ucrainene în şcoli. A cules multe proverbe şi zicători pe care le-a publicat în ziarul NOVAI VIK (VEAC NOU), iar după Decembrie 1989, în presa editată de UUR. Unele articole cu tematică culturalo-socială şi-au găsit speţiul în ziarul local ZORI NOI. Era abonat la multe cotidiene şi periodice în limbile română şi ucraineană din ţară şi străinătate.

         Noua familie formată se mută în Climăuţi (reg. Suceava), unde vor funcţiona ca învăţători 4 ani. La cerere, sunt transferaţi în satele Rogojineşti (jud. Suceava), Cândeşti (jud. Botoşani) şi Nisipitu (jud. Suceava), ultimele trei având o populaţie preponderent ucraineană, unde sub regimul totalitar comunist, în special după 1960, au dus o intensă şi riscantă luptă cu organele de stat pentru dreptul de a preda în şcoli în limba maternă, ucraineană. Acest fapt a avut drept urmare o continuă supraveghere şi persecuţie din partea atotputernicei securităţi comuniste, fiind frecvent ameninţaţi cu excluderea din învăţământ şi privarea de libertate.

         Fondatorul ziarului CLOPOTUL BUCOVINEI din Cernăuţi / Ucraina, Acadie Opaiţ, ziar editat de Societatea pentru cultură românească „Mihail Eminescu“ din regiunea Cernăuţi / Ucraina, Liga pentru apărarea drepturilor omului din reg. Cernăuţi şi Asociaţia culturală Flondor Rădăuţi, în articolul LIMBA ROMÂNĂ ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ - BAZA IDENTITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNILOR DIN UCRAINA, publicat în nr. 1 / 2009, subliniază: „Limba are o strânsă legătură cu amplificarea liberă a cuvântului adevărat şi permite eliberarea şi identificarea individului, ridicând spiritualitatea şi moralitatea unei naţii, facilitând formarea unui mediu de viaţă naţional. Diversitatea limbilor, evoluţia lor generală şi constatarea că izvorul lor de formare a noului rămâne inepuizabil, progresiv, este o garanţie în păstrarea identităţii pentru fiecare popor, formând bogăţia spirituală şi culturală infinită a omenirii.“

         Pentru învăţătoarea Miroslava Şandru a sosit timpul să transpună în viaţă sfaturile şi îndemnurile tatălui ei.

         În toate localităţile unde au purtat făclia cărţii, învăţătorii Miroslava şi Daniel Şandru au organizat şi participat activ la viaţa culturală a locuitorilor, înfiinţând ansambluri corale şi formaţii artistice, susţinând conferinţe şi simpozioane pe diferite teme ştiinţifice şi culturale, organizând expoziţii de artă populară locală (Nisipitu - 1963), sădind în sufletele copiilor şi sătenilor conştiinţa naţional-patriotică, dragostea de neam şi limbile maternă şi română, dorinţa de păstrare a obiceiurilor populare specifice, preţuirea folclorului şi a tezaurului etnografic local, cât şi dezvoltarea spiritului de loialitate faţă de poporul român.

        Vrăjită de creaţia populară orală din zonă, Miroslava Şandru, ajutată de soţ, culege, în special din comunele Ulma şi Brodina, nestemate folclorice pe care le publică în două volume: Oi kovala zozulecjika (1974) şi Spivanocjky moiy lyuby (1977). Erau printre primele culegeri de folclor ucrainean din România, apariţia cărora a stârnit un ecou larg atât în ţară, cât şi în străinătate (Ucraina, Canada, SUA, Franţa).

         După pensionare, soţii Şandru se stabilesc în oraşul Rădăuţi, jud. Suceava. Aici, Miroslava Şandru lucrează intens la materialul pentru editarea albumului „Cusături huţule“, pe baza celor peste 1.500 de modele culese în cursul vieţii.

         Pe data de 12.01.1982, expediază editurii „KRITERION“ Bucureşti textul şi planşele, mărturisindu-mi că, deşi este obosită în urma efortului depus, se simte fericită că a finalizat lucrarea, aşteptând cu nerăbdare să-şi vadă visul împlinit.

         Dar voinţa Celui de Sus a fost alta şi nu eu am măsura să-L judec! În anul următor, pe 25.03.1983, de sărbătoarea Bunei Vestiri, ca o tristă şi nefastă ironie a acesteia, la 66 de ani, s-a stins, neapucând să-şi vadă visul împlinit.

         Nici soţului ei, Daniel Şandru, nu i-a fost dat să se bucure de apariţia ei. După 20 de ani de la dispariţia soţiei, Daniel Şandru trece în veşnicie pe 7.03.2003.

         Cartea a apărut, din varii motive, după 23 de ani de la primirea de către editură, în condiţii editoriale şi grafice de excepţie, sub egida editurilor KRITERION Cluj-Napoca (România) şi BUKREK Cernăuţi (Ucraina). Era sfârşitul lunii noiembrie 2005. Este primul album de cusături huţule din ţara noastră şi s-a bucurat de un larg ecou în presa din ambele ţări.

         Sunt înmormântaţi, împreună, în cripta familiei din cimitirul oraşului Rădăuţi.

         Tuturor celor pomeniţi în rândurile de faţă şi trecuţi în lumea umbrelor, fie-le ţărâna uşoară şi odihna veşnică !

         Închei cu neostenita rugă înălţată Celui de Sus ca să vă dea înţelepciune, putere şi sănătate să transformaţi acest punct memorial într-un frumos şi bogat muzeu etnografic huţul şi, de ce nu, în primul Centru al Culturii Huţule din România. Aşa să vă ajute Dumnezeu!

                                                                  Ostap Borodai-Şandru 
                                                                      Nisipitu, 21.03.2009