SCHIŢĂ DE PORTRET: MIROSLAVA-OLGA ŞANDRO

                      SCHIŢĂ DE PORTRET:

MIROSLAVA-OLGA ŞANDRO

DATE BIOGRAFICE 

"Numele romantic al Miroslavei Şandro a pătruns la noi din partea cealaltă a frontierei încă pe la sfârşitul anilor 50. Acest fapt s-a datorat atât apariţiei articolului despre Olga Kobyleanska şi publicării scrisorilor sale necunoscute în anul 1958,cât şi culegerii şi publicării celui mai complet şi desăvârşit text al cântecului despre Luchian Kobyliţa (1917). Surprinzător a fost şi interesul manifestat de această "străină" pentru tezaurul cultural al ucrainenilor bucovineni".

Olexa Romaneţ,doctor în ştiinţe filologice,
                                                            Bukovynskyi jurnal nr. 1/1992, Cernăuţi

O profundă recunoştinţă pentru doamna consilier în Ministerul Culturii şi Cultelor Iaroslava - Oresia Colotel şi domnului Ştefan Buciuta, Preşedine al Uniunii Ucrainenilor din România şi deputat în Parlamentul României pentru efortul depus la apariţia rapidă a cărţii.

         În consistenta prefaţă a albumului „Cusături huţule“, de Miroslava Şandro, apărut la finele anului 2005 în condiţii editoriale şi grafice de excepţie, sub îngrijirea editurilor „KRITERION“ (România) şi „BUKREK“ (Ucraina), cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii şi Cultelor din România şi al Administraţiei regionale Cernăuţi din Ucraina, cititorul găseşte puţine date biografice ale autoarei.

          Acestea nu abundă nici în documentatul studiu ştiinţific intitulat „Vrăjită de lumea frumosului“, de prof. RAISA ZAHARCIUK-CIUHAI, doctor în studiul artelor.

          Deci cine a fost MIROSLAVA-OLGA ŞANDRO?

          Miroslava-Olga Şandro s-a născut la 16 mai 1916 în localitatea STARCEA, jud. Rădăuţi, pe vremea ocupaţiei austriece, în familia învăţătorilor ELENA-OLGA şi IOAN COPACIUC. Copilăria şi anii adolescenţei le-a petrecut în satul BERHOMET / SIRET (după 1946 - BEREHOMET), regiunea Cernăuţi, unde a urmat şcoala primară. Primele trei clase de liceu le-a frecventat în oraşul SIRET, după care a urmat şi a absolvit Şcoala normală din Cernăuţi, obţinând diploma de capacitate pentru învăţători în anul 1936.

          Împreună cu sora sa mai mică, Maria (Marusia), primise o trainică educaţie naţional-patriotică, fiind crescute în spiritul dragostei faţă de poporul ucrainean şi cultura sa, faţă de limba şi tradiţiile sale, purtând un respect deosebit pentru valorile culturale ale celorlalte naţionalităţi cu care coabitau, fără excese naţionaliste sau şovine.

          Conştiinţa naţională reprezenta trăsătura de bază a existenţei sale. De ziua naşterii, la împlinirea vârstei de 14 ani, pe când era elevă în clasa a IV-a a Şcolii normale de fete din Cernăuţi (Klosterschulle), primeşte următoarea felicitare din partea tatălui său:

          „STARCEA, 15.05.1930

          Dragă fiică !

          De ziua ta de naştere, 16 mai a.c., îţi urez din toată inima ca Dumnezeu să-ţi dăruiască sănătate, înţelepciune, dorinţă şi tenacitate în muncă şi succese deosebite la învăţătură.

          Să ştii că ştiinţa şi înţelepciunea fac pereche cu bunătatea şi sinceritatea inimii şi, împreună, reprezintă bunul cel mai de preţ pe care poate să-l aibe un om.

          Ţine minte că tu eşti fiica marelui Popor Ucrainean, căruia noi toţi, în acelaşi timp şi tu, trebuie să-i închinăm serviciile noastre, oricât de mici ar fi ele.

          Acum, la vârsta ta Slavca, datoria Ta faţă de poporul Tău este aceea să depui toate eforturile ca să acumulezi  cât mai multă ştiinţă, înţelepciune, putere spirituală şi fizică pe care, mai târziu, să le restitui poporului ucrainean, căruia îi sunt necesari îndeosebi oameni inteligenţi, îndrăzneţi, sinceri, sănătoşi şi devotaţi, capabili să dobândească o soartă mai bună atât lui cât şi sieşi. Acum a sosit acea vreme când universul vieţii se cucereşte nu cu sabia, ci cu mintea, ştiinţa, cultura şi prin progres.

          Aşa că, Dragă Slavca, te rog să primeşti din partea mea, tatăl tău, aceste câteva rânduri sincere ca un cadou modest de ziua Ta şi care, din păcate, momentan - din cauza crizei financiare - nu este în stare să-ţi dăruiască un cadou mai frumos. S-ar putea să-l primeşti mai târziu.

          Deoarece mama nu a sosit încă în Starcea, primeşte, te rog, felicitări şi din partea ei.

          Sărmana de ea este acasă în Berhomet, unde munceşte mult.

          Sicere salutări şi sărutări

          Tăticul tău - Ioan.

          P.S. Anexat îţi trimit 20 de lei pentru ciocolată“

          Ce minunată şi actuală lecţie de patriotism reprezintă „modestul cadou“ oferit de un părinte fiicei sale adolescente de ziua ei de naştere!

          Sfaturile şi îndrumările sale au găsit loc propice în inima şi sufletul tinerei fete, prinzând rădăcini rădăcini trainice, perene, ce au dăinuit mereu, devenind crezul vieţii sale.

          Satul BERHOMET (după 1963 devine oraş) este aşezat în partea de S-V a regiunii Cernăuţi, în zona premontană a Carpaţilor, în partea stângă a vijeliosului râu, în care se găsesc vechi tradiţii culturale.

          Astfel, încă din anul 1898 funcţiona casa de lectură „UKRAINSKA BESIDA“, înfiinţată de un grup de gospodari, iubitori de neam şi de carte ucraineană, în jurul căreia erau polarizate o serie de activităţi culturale şi social-economice.

          Un rol important în buna desfăşurare a întregii activităţi cultural-educative şi sociale l-a avut întreaga familie Copaciuc.

          Redăm mai jos un fragment din articolul „Casa de lectură Ukrainska Besida v Berhometi/S“ publicat în almanahul-calendar „SAMOSTIYNISTIY“, Cernăuţi, 1937:

          „… Oricât de greu i-a fost să apere această moştenire noului responsabil Ilcic (Bujor?, n.a.) însă credinţa că vor veni zile mai bune pentru casa de lectură nu-i dădea nici o clipă de îndioală.

          Speranţele sale s-au materializat spre sfârşitul anului 1932, când i-au sărit în ajutor Ioan şi Elena Copaciuc. Prin contribuţia lor a fost construită scena, a fost mărită sala de spectacole şi a fost renovat acoperişul.

          Tot cu ajutorul lor, a fost înfiinţat şi corul şi Cercul de amatori (teatru), luând astfel naştere o nouă mişcare de însufleţire ce amintea de vremurile vechi, înainte de război.

          Concertele, piesele de teatru se succedau în şir, iar din veniturile încasate au fost cumpărate cele necesare pentru scenă şi săli, cât şi garderobe (costumele pentru cercul de amatori).“

          Almanahul menţionat cuprinde, în articolul „Activitatea celor mici“ de A. Vusek, aspecte ale vieţii culturale a copiilor din unele sate cu populaţie ucraineană din Bucovina de Nord: „Este o bucurie sufletească când citeşti despre activitatea naţională a copiilor noştri din Galiţia. De partea aceasta a graniţei, în sufletul copiilor noştri arde acelaşi foc, cu condiţia ca acesta să fie întreţinut. Se găsesc şi la noi suflete mari care se angajează într-o cauză grea, dificilă: să îndrume copiii mici pe calea cea bună.

          Astfel, pe lângă casa de lectură «UCRAINSKA BESIDA» din Berhomet / Siret, sub conducerea neobositei doamne Olga Copaciuc, a luat fiinţă un cerc de copii care au prezentat pe 7 ianuarie 1934, spectacolul «Rizdva Marusi» de L. Narişena. Aceşti copii au umblat cu colindul şi cu banii câştigaţi s-a achitat impozitul pentru casa de lectură şi s-a înfiinţat pentru ei propria secţie de carte“.

          Cele de mai sus reflectă atmosfera culturală în care a crescut şi s-a format autoarea albumului.

          Destinul a făcut ca la şcoala din Berhomet / Siret să se prezinte la post tânărul profesor de istorie BORODAI HARITON, originar din satul BAIRAC, regiunea Poltava, care, mai târziu, va publica sub pseudonimul IAREMA BAIRAC un şir de sensibile poezii, cât şi proză literară cu tematică naţională şi anti-comunistă. Între cei doi a apărut un puternic sentiment de dragoste care, la scurt timp, va duce la căsătorie.

          Oare putem pune pe seama întâmplării sau acelaşi destin implacabil a decis ca iubirea lor - care mai târziu va căpăta dimensiuni de tragedie - să înflorească având ca suport identitatea perceperii noţiunii de patriotism naţional?

          La 5 iulie 1941, în Berhomet intrau armatele româno-germane. Peste puţin timp, autorităţile vremii au început să expulzeze peste graniţă pe toţi cetăţenii Bucovinei proveniţi din zonele estice. Hariton Borodai încearcă prin toate mijloacele să obţină dreptul de a rămâne în Bucovina, argumentând că şi-a format o familie în care a apărut şi un copil, cât şi faptul că socrul său, învăţătorul Ioan Coapciuc, era ofiţer (sublocotenent) în rezervă în armata română.

          Toate argumentele sale au fost zadarnice. În primăvara anului 1942, soţul Miroslavei Borodai este expluzat peste graniţă, stabilindu-se în oraşul KAMIANEŢ-PODILSKIY, unde va lucra ca redactor la ziarul „PODOLIANEN“.

          Singura modalitate de comunicare între cei doi este corespondenţa.

          La împlinirea vârstei de 27 de ani, pe 16 mai 1943, poetul îi trimite soţiei sale o felicitare în versuri sub forma unui acrostih (Cлaвa Ykрaїнi).

          Poezia reprezintă o gingaşă declaraţie de dragoste pentru soţia iubită, dublată de un puternic şi profund sentiment patriotic pe fundalul unei luminoase speranţe într-un viitor mai bun. Versurile sunt urmate de următoarele rânduri: „În vremuri grele ne-a fost dat să trăim, Dragă Slavca. Dar să fim mereu curajoşi şi cu inima tânără. Fie ca încrederea într-un viitor mai bun să ne încălzească sufletele“.

          Şi Miroslava a urmat întocmai îndemnul soţului ei şi toată viaţa a fost curajoasă, purtând mereu tinereţea în suflet şi în inimă, luptându-se cu toate greutăţile vieţii care, din păcate, nu au ocolit-o. Abia în primăvara anului 1944, familia Borodai s-a reunit în Berhomet, dar în curând începe refugiul din faţa tancurilor sovietice care aduceau comunismul. Îmbarcaţi într-un vagon de marfă, Miroslava Borodai împreună cu soţul şi fiul, însoţită de mama şi sora - tatăl decedând în 1943 de inimă - pornise în lungul drum al pribegiei şi al morţii. Era începutul sfârşitului.

          Destinul a ales ca loc al tragediei mica staţie de cale ferată SIMIAN de lângă Turnu Severin.

          Redăm un fragment din articolul „Dragostea care omoară - un tânăr sentimental omoară cu focuri de revolver iubita, mama şi cumnatul lângă Turnu Severin“, publicat în ziarul „EVENIMENTUL“ din 16 aprilie 1944:

          „Tânărul Taras Chisăliţă, student la Politehnica din Cernăuţi, originar din STOROJINEŢ, eroul acestei drame amoroase, a ucis într-un moment de nesăbuire pe iubita sa, Dra. Maria Copaciuc, pe mama ei Olga Copaciuc şi pe cumnatul său Hariton Borodai cu câteva gloanţe de revolver. Victimile s-au prăbuşit pe caldarâmul staţiei, unde trenul poposea câteva minute. Moartea celor trei victime a fost fulgerătoare, în timp ce criminalul amorez îşi trăgea sieşi cu tocul revolverului descărcat de gloanţe în cap…“.

          Tragicul eveniment petrecut pe 9 aprilie 1944 a devenit subiectul preferat al ziarelor timpului.

          Astfel, alt ziar, după ce arată modul în care s-a derulat crima, relatează mărturisirea autorului acesteia: „… Nu-mi explic ce s-a petrecut cu mine, dar am scos revolverul şi am tras. Regret mult că am împuşcat şi pe cumnatul victimei, care a sărit să le apere şi pe care îl stimam mult…“.

          Tot într-un ziar găsim următorul ecou al celor petrecute: „…După două luni în puşcărie, deţinutul, ros de remuşcări, şi-a pus capăt zilelor, ştrangulându-se cu câteva fâşii de cearceaf…“.

          Miroslava Borodai a scăpat cu viaţă fiind plecată împreună cu mine să procure ceai cald care era distribuit gratuit refugiaţilor.

          După ce i-a înmormântat creştineşte pe cei dragi în cimitirul satului, răvăşită de durere şi strivită de grija zilei de mâine, având în îngrijire un copil de trei ani, copleşită de noua situaţie în care se afla, mama m-a luat în braţe şi s-a dus pe malul Dunării cu gândul să se arunce împreună cu mine în apele învolburate şi sumbre ce curgeau nepăsătoare.

          În momentul în care s-a decis să împlinească hotărârea luată, eu, care încetasem să mai vorbesc din ziua morţii tatei, fiind şocat, am tresărit şi am strigat, pentru prima oară după o îndelungată tăcere, cuvântul „MAMA“.

          Exclamaţia a reuşit s-o trezească pe mama din coşmar, ea realizând că nu are dreptul să-şi curme viaţa sa, cât şi a copilului, rod al iubirii pentru soţul dispărut, şi că aceasta este voinţa Celui de Sus, să continue să trăiască şi să-şi crească copilul.

          La sfârşitul războiului se întoarce în Bucovina, stabilindu-se în oraşul Siret şi, la cerere, este numită învăţătoare în satul CLIMĂUŢI, jud. Suceava.

          În anul 1947 se recăsătoreşte cu învăţătorul Daniel Şandro, născut în BĂNILA / Ceremuş, regiunea Cernăuţi, având împreună un fiu - Bogdan.

          Vor funcţiona ca învăţători în satele Climăuţi, Rogojeşti, Cândeşti şi Nisipitu, ultimele trei având o populaţie preponderent de ucraineni, unde sub regimul totalitar comunist, în special după anul 1960, au dus o intensă şi riscantă luptă cu organele de stat pentru dreptul de a preda în şcoli în limba maternă, ucraineană.

          Acest fapt a avut drept urmare o continuă supraveghere şi persecuţie din partea puternicei securităţi comuniste, fiind frecvent ameninţaţi cu înlăturarea din învăţământ.

          Pentru învăţătoarea Miroslava Şandro a sosit timpul să transpună în viaţă sfaturile şi îndemnurile tatălui ei.

          În toate localităţile unde au purtat făclia cărţii, învăţătorii Miroslava şi Daniel Şandro au participat activ la viaţa culturală a locuitorilor, înfiinţând ansambluri corale şi formaţii artistice, susţinând conferinţe pe diferite teme culturale şi ştiinţifice în limba ucraineană, organizând expoziţii de artă populară locală, sădind în sufletele copiilor şi sătenilor conştiinţa naţional-patriotică, dragostea faţă de neam şi limba ucraineană, dorinţa de păstrare a obiceiurilor populare specifice, preţuirea folclorului şi a tezaurului etnografic local.

          Pe unde o purtau paşii de dascăl de ţară, Miroslava Şandro, vrăjită de creaţia populară orală, culege nestemate folclorice pe care le publică în două volume. Erau primele culegeri de folclor ucrainean din România, care s-au bucurat de un succes deosebit în ţară şi peste hotare.

          Dar cartea sa de suflet, albumul „Cusături huţule“, a avut parte de o istorie deosebită şi nedorită. Acesta a văzut lumina tiparului după o aşteptare de 23 de ani, deci aproape după un sfert de secol. Apariţia sa a fost salutată de întreaga presă ucraineană din ţară, fiind primul album de cusături ucrainene (huţule) din România.

          Ziarul „UKRAINSKIY VISNEK“ din decembrie 2005, în articolul „Un act de dreptate“ aparţinând redactorului-şef Mihai Mihailiuc, relatează:

          „Miroslava Şandro a cules toată viaţa cusături de la huţulii bucovineni dar, din păcate, nu a trăit ca să le vadă tipărite. Au apărut tot felul de piedici în calea tipăririi albumului în timpul regimului comunist. Atitudinea indiferentă a decedatului preşedinte al UUR faţă de aceste comori populare, a făcut ca aceste cusături să aştepte în sertare rândul la tipar împreună cu alte manuscrise, în timp ce UUR edita cărţi nimănui folositoare…“.

          Acelaşi ziar, nr. 11-12 / 2006, în articolul „Cusăturile huţule ale Miroslavei Şandro“, scris de Iurii Cega, locuitor al satului Nisipitu şi urmaşul la postul de învăţător al şcolii, după pensionarea autoarei albumului, menţionează:

          „Nu odată am trecut pragul casei regretatei Miroslava Şandro care a fost învăţătoare timp de 17 ani în satul nostru, Nisipitu, şi întotdeauna, în zilele de lucru, după prânz, o găseam cusând împreună cu alte femei din sat.

          Miroslava Şandro nu era pricepută numai în cusături. Avea un talent deosebit în încondeierea ouălor. S-a străduit mereu ca ouăle încondeiate să păstreze specificul huţul, având coloritul original. Defuncta cânta bine la vioară şi chitară. Uşa şcolii din Nisipitu, unde locuia familia de învăţători Miroslava şi Daniel Şandro, era mereu deschisă. Aici, ei au înfiinţat un muzeu sătesc cu obiecte vechi huţule. Muzeul era vizitat de numeroşi specialişti etnografi, folclorişti şi diverşi colecţionari…“.

          „Să nu uităm că Miroslava Şandro întruchipează imaginea semeţiei şi a măreţiei sufleteşti care a parcurs cu demnitate calea grea a vieţii, fără a trăda propriile convingeri, având opinii proprii şi fiind susţinătoarea idealurilor patriotice ale femeii ucrainene…“.***
             Nu întâmplător, tocmai în aceasta şcoală, unde au muncit şi locuit aproape 20 de ani părinţii mei, total renovată şi modernizată recent, pe data de 21.03.2009, în prrajma comemorării a 26 de ani de la trecerea în nefiinţă a  mamei mele, cu sprijinul aceluiaşi iubitor de frumos, dascălul Gheorghe Cega. coroborat cu cel al autorităţilor locale, a fost inaugurat "Muzeul Memorial Miroslava şi Daniel Şandro".


Fondul muzeal cuprinde numeroase manuscrise, note şi obiecte personale, mari panouri, fotomontaje cu diferite tematice, albume de fotografii, o bogată colecţie de modele de cusături care au format conţinutul albumului "Cusături huţule", diferite ştergare, feţe de masă, draperii, obiecte de lemn folosite în gospodării şi la stâne, ouă încondeiate acum 40-50 de ani etc.

          Ziarul „Curierul ucrainean“, care apare în limba română, nr. 63-64 din ianuarie 2006, în articolul „Două lansări ale unei cărţi unice“, sub semnătura redactorului-şef Dr. Ioan Robciuc, arată:

          „…La 25 noiembrie 2005, la Târgul Internaţional de Carte GAUDEAMUS şi apoi la 26 noiembrie 2005, în sala de festivităţi a sediului UUR din Bucureşti, a avut loc lansarea acestei cărţi, prezentarea fiind făcută de Gyula Szabo, director al Editurii Kriterion şi de Darina Maksimeţ, director al Editurii BUKREK. Cartea, care conţine un studiu remarcabil al RAISEI ZAHARCIUK-CIUHAI, doctor în arte (Lvov, Ucraina), un capitol referitor la cusăturile din Bucovina şi un altul privitor la modelele de cusături huţule, a fost primită cu mult interes şi satisfacţie spirituală.

          Tipărirea acestei cărţi de excepţie, cu texte trilingve (în ucraineană, română şi engleză), reprezintă o invitaţie pentru oamenii de cultură ucraineni şi români, dar şi pentru cercetătorii de pretutindeni de a-şi apropia valorile reale ale culturii ucrainene.

          În actualele condiţii, marcate de multiple tensiuni, arta şi cultura rămân purtătoare de frumos, de echilibru şi elevaţie…“.

          Şi jurnalul literar-cultural al scriitorilor ucraineni din România, „NAŞ HOLOS“, nr. 137-138 din 2005 salută cu căldură apariţia albumului „Cusături huţule“, reflectând aspecte de la lansare.

          Revista de cultură a ucrainenilor din România „VERHOVENA“, nr. 1 (4) / 2006, publică sub semnătura prof. Vichentie Nicolaiciuc, o recenzie a cărţii „Cusături huţule“ prezentată la lansarea care a avut loc pe 1 Decembrie 2005 în salonul Consulatului României din Cernăuţi, cu ocazia Zilei Naţionale a României, recenzie din care extragem un fragment:

          „Ucrainenii din Bucovina sudică, în perioada comunistă (1950-1989), au avut fericita ocazie de a-şi avea ca mentori spirituali o familie de intelectuali devotaţi trup şi suflet cauzei neamului lor, culturii, limbii ucrainene, folclorului literar şi muzical, tradiţiilor, şi nu în ultimul rând, învăţământului în limba maternă. Este vorba despre Miroslava şi Daniel Şandro. Dacă Daniel Şandro (1914-2003) s-a dedicat organizării învăţământului în limba ucraineană şi a scris poveşti pentru şcolari, soţia sa, Miroslava Şandro (1916-1983), pe lângă formarea educaţiei tineretului, a strâns şi a publicat două volume de folclor ucrainean: Oi kovala yozulecika (1974) şi Spivanocike moiy liubi (1977). În aceeaşi măsură, s-a sacrificat pentru a culege şi prelucra broderii (cusături) huţule (peste 1500 de modele). Pentru ca modelele minunate să nu se piardă, s-a decis să le ofere din nou oamenilor“.

          Pregătirea materialelor a necesitat zeci şi sute de ore de muncă migăloasă şi istovitoare.

          Redăm un scurt fragment din articolul-necrolog „A părăsit lumea un OM“, scris de prietenul meu din studenţie, cunoscutul jurnalist şi critic literar Mihai Mihailiuc, publicat în revista literară „OBRIY“ („ORIZONTURI“) nr. 4 / 1983, sub egida editurii „Kriterion“, Bucureşti:

          „În ultimii ani, Miroslava Şandro a lucrat cu sârguinţă la albumul de cusături huţule culese de-a lungul întregii sale vieţi cu pasiunea, nu atât a colecţionarului plin de iniţiativă, ci ca un om care este îndrăgostit până la uitare de sine de arta populară şi are grijă, în primul rând, să nu dispară în necunoaştere frumuseţea iscată pe pânză.

          Ea a cules cusăturile, efectiv «bob cu bob» cu răbdarea căutătorului de aur şi, cu ochiul ager al cunoscătorului, a ştiut să diferenţieze motivul autentic huţul de un fals sau de un motiv contaminat.

          Toate femeile din Nisipitu şi din împrejurimi ştiau că pe învăţătoarea lor o preocupă cusăturile vechi şi, din această cauză, îi aduceau cămăşi şi prosoape moştenite de la străbunice şi bunice, păstrate în lăzi, adeseori roase de atât purtat şi mâncate de molii, bucăţi de pânză de pe care încă nu s-au ofilit culorile bătrânelor cusătorese.

          Miroslava Şandro aranja cu dibăcie acele relicve în funcţie de motive şi, din când în când, le arăta specialiştilor interesaţi sau, pur şi simplu, musafirilor săi, admirându-le de una singură şi, în timpul liber, le redesena pe hârtie, pregătindu-le pentru tipar, căci ce valoare are frumuseţea închisă în ladă?“.

          Într-o convorbire telefonică pe care am avut-o cu mama la începutul anului 1982, imediat după expedierea materialului la editură, mi-a mărturisit că, deşi este obosită în urma efortului depus, se simte fericită că a finalizat lucrarea şi mi-a făcut cunoscută dorinţa ei cea mai fierbinte: „Să văd albumul ieşit în lume şi pot să mor liniştită!“

          Dar nu a fost să fie aşa !

          În anul următor, 1983, pe 25 martie, de sărbătoarea Bunei Vestiri, ca o tristă şi nefastă ironie a acesteia, s-a stins din viaţă neapucând să-şi vadă visul împlinit.

          Cel de Sus nu a binevoit s-o păsuiască încă 23 de ani şi a chemat-o la El. Nu-mi stă în putere să-L judec !

          Dar ştiu, am nestrămutata convingere, că acolo sus, aproape de Dumnezeu, printre îngeri şi heruvimi, sufletul mamei mele nepereche s-a umplut din nou de bucurie, acum, la apariţia celui de-al doilea volum al cusăturilor sale.

          Ca semn de recunoaştere şi preţuire a întregii sale activităţi cultural-artistice şi literare, numele ei ocupă locul şi spaţiul cuvenit în cunoscuta lucrare „Literatura şi arta Bucovinei în nume“ de Mekola Bohaiciuc (Ed. BUKREK, Cernăuţi, 2005) şi în „Enciclopedia Bucovinei“, vol. 2, de Emil Satco (Ed. PRINCEPS EDIT, Iaşi, 2004).

          Miroslava-Olga Şandro, împreună cu al doilea soţ, Daniel, doarme somnul de veci în cripta familiei din municipiul Rădăuţi, jud. Suceava.

          FIE-LE ŢĂRÂNA UŞOARĂ ŞI ODIHNA VEŞNICĂ !

Ostap Borodai-Şandru

Miroslava Şandro şi Hariton Borodai 1940

 

Cripta familiei Şandru din cimitirul oraşului Rădăuţi