SI SECARA SE VANTURA ...
“Vuie vantul in campie,
Vanturand secara-n lan...”
Peste drumul prafuit batea un vanticel poznas. Atingea usor ramurile copacilor care il strajuiau,se juca cu spicele intepatoare de secara,grabindu-se spre lanurile aurii de grau. In calea sa a aparut un vant potrivnic. Lovindu-se unul de altul,s-au impletit si s-au ridicat ca un vartej deasupra lanurilor. Si,ca si cum s-ar logodi dupa regulile ciudate ale vartejului,peste campie plutea un duios cantec de fata:
Vuie vantul in campie
Vanturand secara-n lan.
Sfios ,cazacul nu mai stie
Cum sa cante al sau alean.
Urmarind vartejul si cantecul de fecioara,parasesc drumul batatorit si o apuc pe o carare. Inima imi bate mai tare ca la un indragostit inainte de intalnirea cu iubita. Iar eu sunt,intr-adevar,indragostit ! Sunt indragostit de cerul azuriu,transparent al Ucrainei,de aceste nesfarsite lanuri aurii ale pam antului natal. Si din aceasta cauza inima imi bate atat de repede. Pentru ca simti o mare bucurie atunci cand te rupi de grijile cotidiene si te trezesti,de unul singur,in campie,in largul unei mari netarmuite de grane diverse care dau in parg sub razele calde ale soarelui.
Ma cuprinde un puternic sentiment de multumire care se revarsa in tot corpul,urmaresc propriile ganduri si amintiri.Iar ele roiesc ca albinele in jurul teiului inflorit. Amintirile din propria viata se impletesc cu imagini din cartile citite. In fata ochilor prinde viata paleta colorata a lui Kotiubinski. Ma farmeca identitatea imprejurarilor.Presimt ca trebuie sa ma intalnesc aici cu un om,precum si autorul povestirii ”INTERMEZZO” Si,intr-adevar,in zare se infiripa silueta unui om. Ea se contura tot mai clar pe fundalul galbui-cenusiu al lanurilor. Intr-o clipa, disparu ca o barca in valurile marii.Grabesc pasul si,surprinzator,observ acea silueta chiar langa mine. Intins pe pamant,omul il saruta cu pasiune infocata. Auzind salutul meu,omul a ridicat capul si , primul lucru care m-a impresionat au fost ochii sai. In ei se putea citi o imensa,inimaginabila bucurie.
-Aici a fost pamantul meu! -a raspuns omul privirii mele intrebatoare. Ma asez de parca m-as ascunde in secara de lumea inconjuratoare. Ascult una din cele mai grozave povestiri carei-a compromis definitiv pe bolsevici. Ani infricosatori,blestemati! Colectivizare fortata si spatiile indepartate, largi ale Siberiei inzapezite... Totul mi-a aparut in fata ochilor ca intr-o realitate cumplita.
-Slava lui Dumnezeu,totul a disparut-spune omul. Cuvintele sunt rostite cu o sinceritate neprefacuta-Acum pamantul este din nou al nostru.Imi va reveni si mie un petic. Poate chiar asta, care a fost al meu,al parintilor si bunicilor mei.Da,Doamne! Cu aceste cuvinte,omul privi spre cerul azuriu,ridicandu-se in picioare. Cu ochii plini de fericire,imbratisa lanurile si zise:
-Mi-a fost dat in viata ca pasii sa ma poarte departe,dar nicaieri nu am vazut asemenea lanuri. Numai in Ucraina noastra,ele sunt atat de frumoase!
Traducerea de Ostap Borodai-Sandru
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu